Duminicile

Duminicile aduc intotdeauna stari de sfarsit. Sunt un fel de apusuri roz-strident, aproape ciclame, pe fundalul carora vegeteaza niste resturi de uzina, cu turnuri si scorojeala.
N-am inteles niciodata de ce am simtit asta.
Singurul sentiment suportabil de duminica e un fel de topire, de lene cosmica asumata. Lucrurile intra in mine, ne dezintegram-unim, si normal ca devin din ce in ce mai grea, si respir mai greu, si mai misc din ce in ce mai greu. Si pentru scurt timp sunt incadrata acolo, intre niste ziduri, sau sub un cer. Mi se intampla rar sa fiu incadrata, si de asta imi place, intr-un fel pervers. Dar starile astea nu vin des.
Duminicile de toamna sunt cele mai grele. Cu ciori si miros de fum de frunze si ceata, imaginea-cliseu care urla “trebuie sa se intample ceva”, dar nu se intampla niciodata nimic.
Duminica imi place sa stau de vorba cu oameni deprimati, sa vad filme grele, sa fiu singura, macar o bucata de zi. Sa fixez cu ochii crucea de lemn de pe peretele mare, alb, de langa pat. Sa-mi zgarii urechile cu opera. Sa ma bata soarele in cap sau sa ma friga talpile. Sau sa ma doara gatul.

O luna de duminici. O fi si asta o versiune a apocalipsei.