Azi sunt pe repetitie

Imi place foarte mult sa ma uit la repetitii de balet. Ma uit cu orele cand apuc. Imi place ca oamenii aia se istovesc frumos. Si ca sunt tot in acelasi film.
Ma rog, ideea e ca azi m-am gandit sa dau search pe youtube dupa Celibidache. Asa. Si am gasit o gramada de repetitii de-ale lui. Si mi-am amintit de REPETITII.
Ma gandeam intr-o vreme ca imi lipsesc notele. Asta fiindca in scoala luam o gramada de 10 si era bine. Dar repetitiile imi lipsesc cel mai mult. Alea de la cor.
Prima data am fost extatica intr-o repetitie. Mi s-a parut ca dupa tavan, intr-un fel de nisa, sunt ingeri.
Era coplesitor si ne sfarseam acolo si repetam bucati pana isi pierdeau sensul, fiecare voce, dupa aia numai cate doua, dupa aia trei, dupa aia toate patru. Ne atasam de cum suna numai vocea a3a sau de cum suna cantecu fara vocea I. Cerseam pauze, nu ni se dadeau, stateam noptile sa inregistram. Si eram toti asa, fierbinti si enervati si toti vroiam sa iasa perfect, si stiam cum anume e perfectu ala si de ce inca nu suntem acolo. Si cand iesea perfect nu ne venea sa credem si aproape nu puteam sa ne bucuram. De fapt nici nu era nimic de sarit in sus. Era asa ceva serios, grav, s-a intamplat in sfarsit.
Acuma nu prea mai e nimeni in jurul meu pe perfect, toti sunt pe spontan. Sa vina ideea, gata; sa tinem prezentarea, gata. Sa ne combinam, gata. Spontanul e superficial.
Intotdeauna mi-a sunat airea rau chestia aia cu „traieste clipa”. Suna asa cretin. Mi-am dat seama ca cele mai tari momente sunt alea pe care le repeti inainte. In cap. Creca asta e clarviziunea: momente pe care le repeti inainte sa le traiesti pe bune, le simti inainte sa se intample. Mereu a fost asa la mine.

A, si-o repetitie cu Celibidache. Ca un mic film. Mama, ce dor imi e.