Chiar si lucrurile mari se intampla scurt.
De cele mai multe ori clipele acelea (in care se petrec lucrurile mari) sunt mici fiinte. Unele devin, un timp, o vocea a doua interioara un pic falsa, insa nestanjenita; altele se dezvolta incontinuu si pulsatil, naucindu-ti brusc tot felul de claritati cotidiene.
Si asa, in noi, un sarut tine saptamani, o spaima dureaza luni, un om moare ani de-a randul.
Iar dilutia asta temporala pare sa se propage in ambele sensuri. Si dupa, dar si inainte de faptul intamplat.
Clipa aceea "dezastruoasa" devine o moarte in sine. Tot ce a condus la ea, cu sau fara legatura cu ea, se transforma intr-o viata utopica, accident dupa accident, coincidenta dupa coincidenta, fatalitate dupa fatalitate. Ganduri, presimtiri, figuri, cifre, semne divine ies, in ordine inversa, de nicaieri, si de-construiesc viata clipei mari. Ele sunt locuri in care poate ca ar fi fost previzibil ce-avea sa urmeze. Pentru ca acum, totul apare foarte legat.
O viata de om, compusa din astfel de momente, ar fi exponential mai lunga. Si latita pe dimensiuni suprapuse neordonat. Prea greu. Din fericire, clipele mari sunt tare putine, atatea cate putem duce.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu